Valentin Multescu

Cu siguranţă, angoasa nu se reduce la frica iraţională. În multe cazuri ar fi iraţional să nu simţi angoasă. Spre exemplu, persoana căreia tocmai i‑a fost diagnosticat un cancer are tot dreptul să resimtă angoasă. Ne‑am alarma imediat dacă n‑ar simţi‑o. Cu toate că unele dintre fricile acelei persoane ar putea fi iraţionale, faptul că se teme nu e deloc iraţional.

Angoase iraţionale pot fi găsite deseori în fobii – cum ar fi frica de păianjeni, de tunet, de spaţii deschise şi aşa mai departe. Totuşi, aceste angoase fobice au uneori o bază reală. O definiţie mai utilă, care nu are nevoie să facă apel la caracterul real sau imaginar al fricii, este „reacţia la un factor deocamdată necunoscut, fie în mediul ambiant, fie în propria fiinţă“. Reacţia poate să apară din surse conştiente sau inconştiente. Această definiţie surprinde nesiguranţa ca factor central al angoasei şi se apropie mult de definiţia dată de Bion, de „premoniţie a unei trăiri afective“, ceea ce subliniază faptul că angoasa are legătură cu o experienţă emoţională cu probabilitate mare de a fi trăită iminent şi pune accentul pe caracterul ei necunoscut.

Ideea de premoniţie surprinde totodată un element esenţial al angoasei, întrucât presupune ceva înrudit cu un simţământ de groază. În plus, ea plasează ferm experienţa în corpul persoanei care o trăieşte, căci stările afective sunt în primul rând şi în principal stări organice. Ştim cu toţii cum resimţim angoasa: un nod în stomac, inima bubuind, senzaţii neplăcute sau un sentiment vag, dar persistent de nelinişte.

Hinshelwood scrie că teoriile psihanalitice despre angoasă au proliferat de‑a lungul anilor şi au legătură în principal cu probleme apărute din diferite forme de conflict. Ideile lui Freud despre angoasă s‑au schimbat pe parcursul carierei sale şi pot fi separate în trei etape. În prima etapă, el credea că angoasa nu are legătură directă cu idei sau gânduri, ci este rezultatul unei acumulări de energie sexuală sau libido, cauzată de abstinenţă sau de excitaţia sexuală neconsumată – spre exemplu, coitus interruptus. Libidoul neexprimat devine „îndiguit“ şi, ca o substanţă toxică, este convertit în angoasă. Se credea că activitatea sexuală regulată eliberează aceste blocaje şi înlătură angoasa.

Amplificarea tensiunii pulsionale fără nici o posibilitate de descărcare dă naştere unor simţăminte de neplăcere, pe când descărcarea ce reduce tensiunea pulsională acumulată, pentru redobândirea echilibrului sau a homeostaziei, poate fi plăcută. E uşor de văzut acest lucru la mulţimea care urmăreşte un meci de fotbal. În fotbal e de multe ori dificil să marchezi un gol, iar această nesiguranţă şi acumularea tensiunii creează angoasă. Există o trăire anticipativă tot mai tensionată a victoriei sau înfrângerii într‑o situaţie de conflict stilizată, în care triumful sau umilirea sunt aproape.

Majoritatea spectatorilor simt acest lucru, ceea ce dă naştere la încordare, uşor de observat pe chipurile din mulţime şi pe care fiecare o resimte la nivel corporal. Strigătele mulţimii sunt o metodă social acceptată de a descărca energia acumulată. Nivelul de anxietate creşte pe măsură ce echipa susţinută nu reuşeşte să înscrie şi îndeosebi dacă echipa adversă reuşeşte. Însă când echipa susţinută înscrie, se produce o eliberare masivă a tensiunii, prin strigăte, salturi şi urale, la care participă toată lumea. Sentimentul de eliberare plăcută e palpabil şi poate părea orgasmic.

Faptul că atât neplăcerea tensiunii tot mai mari şi plăcerea eliberării sunt împărtăşite cu un grup mare ajută la gestionarea angoasei, întrucât aceasta este dispersată la nivelul întregului grup şi, astfel, i se poate face faţă mai uşor. Apare deseori încercarea de a proiecta simţămintele neplăcute asupra suporterilor echipei adverse, de exemplu prin manifestările exultante şi totodată batjocoritoare faţă de susţinătorii echipei care pierde atunci când propria echipă câştigă, când spre aceştia se îndreaptă păduri de degete, ce indică direcţia în care se face proiecţia, şi suporterii scandează: „Acum nu cântaţi, acum nu mai cântaţi!“

Iubitorii pătimaşi ai fotbalului spun deseori că a‑ţi urmări echipa cum câştigă un meci e mai plăcut decât sexul. S‑a dovedit că la suporterii ai căror echipă a pierdut partida, nivelul de testosteron, hormonul sexual masculin, este ridicat. Această energie sexuală „blocată“ poate deveni nocivă într‑o manieră similară cu cea descrisă de Freud.

Dacă nu există cale de a descărca această tensiune toxică acumulată când, spre exemplu echipa pierde sau plăcerea golului marcat de ea dispare când cealaltă echipă egalează, angoasa poate să se amplifice şi să conducă la încercări de a descărca tensiunea pe căi inadecvate, prin comportamente violente sau antisociale. Cel mai adesea, ea e internalizată şi determină un sentiment similar deprimării. Sunt conştient că în acest exemplu acţionează mulţi alţi factori complecşi, de grup şi individuali, şi că el e hipersimplificat, în scopul unei expuneri cât mai clare.

Extras din „Anxiety”, Ricky Emanuel, Icon Books

Traducere de Anacaona Mîndrilă

Toată lumea are Supraeu. Nu‑l numesc toţi astfel; unii îi spun conştiinţă sau chiar conştiinţă încărcată, alţii îi spun moralitate. Dar indiferent de nume, toată lumea are acest for lăuntric. Supraeul poate fi recunoscut cel mai uşor ca acea voce din mintea ta (dar, aşa cum vom vedea, nu se limitează la ea) care nu te lasă să faci un lucru greşit (ilegal, imoral, răutăcios) când nimeni n‑ar avea cum să afle. Tot ea te pedepseşte din interior când cazi pradă ispitei şi faci ceva ce ştii că n‑ar fi trebuit… iar uneori chiar şi când nu faci nimic necuvenit.

Ai crede că acea voce e „conştiinţa“ ta, dar ideea freudiană de Supraeu nu e chiar totuna cu conştiinţa, deşi cele două au multe trăsături şi caracteristici asemănătoare. Una dintre cele mai mari diferenţe între ideea foarte veche de „conştiinţă“ şi extensia ei psihanalitică numită Supraeu constă în aceea că în conceptul de Supraeu se recunoaşte faptul că deseori există prea puţină legătură între ceea ce crede un om că e permisibil şi ceea ce‑i dă voie să facă, concret, Supraeul lui. Sau altfel spus: uneori ne putem simţi foarte vinovaţi sau trăim o senzaţie vagă că suntem vicioşi fără a conştientiza ce‑am făcut ca să ne simţim aşa. De pildă, se întâmplă deseori ca oamenii să constate o stare de neliniştite când li se pun întrebări la vamă, într‑un aeroport, sau sunt opriţi de poliţie pentru un control de rutină, chiar dacă ştiu că n‑au făcut nimic cu adevărat ilegal.

Ca lucrurile să se complice şi mai mult, Supraeul ne vorbeşte uneori foarte direct şi răspicat din interior: „Treci la treabă ACUM! Destul ai tras de timp!“ sau „Să NU mai mănânci încă o bomboană de ciocolată!“ sau „Dacă laşi vasele murdare pe masă, va trebui oricum să le speli când te întorci, aşa că spală‑le înainte de a ieşi!“. Uneori e mai punitiv: „Eşti o persoană afurisită şi răutăcioasă dacă te porţi aşa cu sora ta; ZĂU că eşti o persoană afurisită şi răutăcioasă dacă te porţi aşa cu sora ta!“ Iar alteori e foarte punitivă: „Eşti un om indescriptibil, îngrozitor de afurisit! Nu meriţi nici prietenia şi nici iubirea nimănui! Meriţi doar să fii nefericit.“ Toate acestea sunt modalităţi prin care Supraeul ne poate da ordine sau ataca direct, din interiorul fiinţei noastre.

Pe de altă parte, adesea e prea dureros să ai o astfel de voce lăuntrică, aşa că reuşim într‑un fel sau altul s‑o percepem ca provenind de la alţi oameni: „Soră‑mea mă urăşte fiindcă am arătat un dram de răutate faţă de ea – e hipersensibilă şi foarte rece şi întotdeauna mă face să mă simt prost.“ „Şeful meu mă acuză mereu că întârzii.“ „Ştiu că oamenii ăştia se gândesc că sunt grasă şi dezgustătoare când mă văd mâncând bomboane de ciocolată.“ Şi de multe ori, Supraeul ne îndrumă ori ne interzice să facem un lucru sau altul, iar noi nici măcar nu suntem conştienţi de asta; poate ne dăm seama doar că în noi se petrece ceva inexplicabil: „Nu ştiu de ce, dar n‑am deloc chef să merg la petrecere.“ „Nu ştiu… pur şi simplu nu mă pot relaxa niciodată decât după ce mi‑am terminat toate temele.“ „Sunt perfect fericit să fiu un peştişor mic într‑un heleşteu mic; ambiţiile mari nu‑s de mine!“ În astfel de momente, Supraeul e invizibil sau inaudibil sau – cum ar spune psihanaliştii – inconştient. Nu ştim că ne influenţează, dar el are un efect puternic asupra simţămintelor, dorinţelor şi comportamentului nostru.

Extras din “The Superego”, Priscilla Roth, Icon Books

In relatia terapeutica, atentia terapeutului se axeaza pe revenirea tuturor proceselor infantile care au fost reprimate (adica pe manifestarea inconstientului pacientului). In cadrul si prin intermediul acestei reveniri, adica a transferului, terapeutul incearca sa infranga metodele distructive de aparare ale pacientului. Facand legatura intre ceea ce se intampla in relatia pacientului cu lumea externa si ceea ce se intampla in relatia de transfer cu terapeutul, acesta din urma poate pune totul cap la cap si, folosindu-se de sentimentele sale de contratransfer, ii poate spune pacientului ceea ce acesta are nevoie sa stie, pentru a-si reunifica partea constienta cu cea inconstienta.

Prin urmare, terapeutul trebuie sa ramana ferm si empatic cand se confrunta cu transferul de ostilitate al pacientilor, cu acting out-ul intentiilor lor sexuale sau sa te pierzi in incercarile lui de a sabota relatia, ci sa cauti permanent intelegerea si sa te lupti cu transferul patientului, precum si cu propriul contratransfer. Pentru a putea ajuta un pacient sa fie din nou autentic, terapeutul insusi trebuie sa fie autentic. In fond, terapeutul trebuie sa petreaca la fel de mult timp analizandu-si propriul transfer pe cat o face anlizandu-l pe acela al pacientului.

Mai mult decat atat, terapeutul trebuie sa stie cum sa foloseasca contratransferul. Mai recent, analisti cum ar fi Robert Langs, Harold Searles, Hyman Spotnitz si D. W. Winnicott s-au ocupat de acest aspect. Langs arata cum induc terapeutii transferurile, cel mai adesea fara sa-si dea seama, oferind un cadru detaliat pentru controlarea terenului de forta dintre terapeut si pacient. Searles, Spotnitz si Winnicott prezinta modul in care terapeutii isi pot exprima sentimentele de contratransfer, pentru a iesi dintr-un impas, pentru a arata pacientului ce impact are asupra terapeutului sau pentru a-l imuniza la agresiune (fie ea a pacientului sau a terapeutului). Ei sustin ca terapeutii care sunt in acord cu ei insisi nu au nevoie sa se ascund in spatele unei masti inexpresive.

Extras din “101 greseli in psihoterapie”,
Richard C. Robertiello, Gerald Schoenewolf, Editura Trei, 2009

… teoria relatiilor interpepersonale postuleaza ca toate tulburarile psihice (care nu sunt provocate de vreo leziune somatica la nivelul creierului) isi au radacina in probreme aparute in cadrul relatiilor interpersonale. Oamenii pot cere ajutorul unui psihoterapeut dintr-o mare varietate de motive (depresie, fobie, anxietate, timiditate, impotenta, etc.), dar la baza tuturor acestor ratiuni si comuna tuturor este o incapacitate de a stabili raporturi satisfacatoare si de durata cu alti oameni. Aceste dificultati relationale isi au originea undeva, mult departe, in trecut, in cadrul primelor raporturi interpersonale cu parintii.

Metodele disfunctionale de relationare cu altii, odata instalate, inainteaza in timp si isi pun amprenta pe relatiile ulterioare cu fratii si surorile, cu tovarasii de joaca, cu profesorii, cu amicii si partenerii amorosi, cu sotul sau sotia si cu copiii. Psihiatria, asadar, devine studiul relatiilor interpersonale; psihoterapia, corectarea relatiilor interpersonale distorsionate; iar cura terapeutica, putinta de a relationa in mod adecvat cu altii, mai degraba decat pe baza unor trebuinte presante si inconstiente. Cu toate ca originile tiparelor comportamentale prost adaptate se afla undeva in trecut, corectarea distorsiunilor poate avea loc numai in prezent si nicaieri mai bine decat in cadrul relatiei care este imediat prezenta: aceea dintre pacient si terapeut.

Se mai impune o ipoteza fundamentala suplimentara, pentru a ne ajuta sa intelegem cum poate relatia terapeut-pacient sa modifice tiparele interpersonale de adaptare deficienta. Terapeutul pleaca de la premisa ca pacientul, in conditiile in care atmosfera este una de incredele reciproca si nestructurata, va manifesta curand in cadrul relatiei sale cu terapeutul multe dintre marile sale dificultati interpersonale. Daca pacientul este arogant, vanitos, de o modestie maladiva, profund suspicios, doritor sa seduca sau sa exploreze, alienat, inspaimantat de apropiere, dispretuitor sau oricare altul din infinitul numar de modalitati distorsionate in care cineva se poate purta cu ceilalti, atunci el va fi in acest mod si in relatia lui cu terapeutul. Ora de terapie si scena terapeutului devin un microcosmos social. Nu-i nevoie de nicio anamneza, nu-i nevoie sa-i ceri pacientului nicio descriere a comportamentului interpersonal; mai devreme sau mai tarziu, intreaga poveste tragica a comportamentului sau se va desfasura de la sine in cabinet, sub ochii terapeutului si ai pacientului.

Odata recapitulata comportarea interpersonala a pacientului pe scena cabinetului de terapie, terapeutul incepe sa-l ajute pe pacient sa se observe singur, printr-o mare varietate de metode. Concentrarea aici-si-acum asupra relatiei dintre terapeut si pacient devine astfel una cu dublu scop: in primul rand, apare o experienta traita nemijlocit, prin faptul ca pacientul si terapeutul se angreneaza reciproc intr-o “imbratisare” curios de paradoxala, dintr-odata artificiala si, in acelasi timp, profund autentica. Apoi terapeutul, cu maximum de tact posibil, deplaseaza cadrul experientei, astfel incat el si pacientul sa devina observatori ai dramei pe care o pun in scena amandoi. Astfel, ia nastere o permanenta succesiune de “punere in act” emotionala urmata de reflectia asupra actului respectiv. Ambele etape sunt esentiale. Punerea in act fara reflectie devine pur si simplu inca o experienta emotionala oarecare – pe tot parcursul vietii noastre au loc experiente emotionale din care nu rezulta nicio schimbare. Reflectia fara emotie, pe de alta parte, devine un exercitiu intelectual steril; toti avem parte de pacienti aidoma unor mumii iatrogene, atat de strans infasurati cu bandaje de autocunoastere si constiinta de sine, incat orice activitate spontana devine imposibila.

Extras din “Cu fiecare zi mai agroape”,
Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Editura Trei, 2009

Odata instituita bucla autoreflexiva si pacientul apt sa-si priveasca in rolul de martor propriul comportament, terapeutul il ajuta sa devina constient de consecintele actiunilor sale, atat asupra lui insusi, cat si asupra celorlalti. Odata facut acest lucru, incepe adevarata cazna a terapiei. Pacientul trebuie sa se intrebe, mai devreme sau mai tarziu: “Sunt multumit de asta? Vreau sa fiu mai departe asa?” In cele din urma, toate drumurile, in toate formele de terapie, duc la acest punct de decizie, iar pacientul si terapeutul trebuie sa zaboveasca acolo pana la aparitia nucleului energogen al procesului de schimbare: Vointa. Pe cat ne sta in firava putinta, noi incercam sa grabim dezvoltarea Vointei.

In general, bataliile noastre se duc cu fortele contra-vointei, incercand sa demonstram ca pericolele anticipate ale purtarii diferite sunt simple himere. Eforturile noastre insa raman in cea mai mare parte anemice si indirecte; in general, parcurgem ritualuri, facem reverente sau, pur si simplu, ne multumim sa strangem din dinti, asteptand ca Vointa sa-si faca aparitia din vasta intunecime in care salasluieste.

Edificiul terapeutic pe care l-am descris mai are inca o grinda de sustinera, fara de care intreaga structura s-ar darama. Schimbarile care apar in sanctuarul interior al terapiei trebuie sa poata fi generalizate. Terapia este o repetitie generala cu costume; pacientul trebuie sa fie capabil sa-si transfere noile moduri de comportament cu terapeutul, in lumea din exterior, cu oamenii care conteaza realmente in viata lui. Daca nu, atunci inseamna ca nu s-a schimbat, doar a invatat pur si simplu cum sa existe gratios ca pacient, si va ramane in analiza pana nu se stie cand.

Graficul de proces pe care tocmai l-am prezentat miroase de la o posta a laborator experimental. Psihoterapia nu are nicicand o asemenea eficienta de procedeu automatizat; trebuie sa fie o experienta profund umana – nu poate iesi nimic insufletit dintr-o procedura mecanica fara viata. Nimic, deci, atat de perfect definit; terapia asa cum se manifesta efectiv este mai putin cautata intentionat, mai putin simplista, mai spontana decat sugereaza diagrama de proces. Terapeutul nu stie intodeauna ce face; sunt momente cand domneste confuzia, ba chiar haosul total; etapele nu sunt clar delimitate si rareori se deruleaza succesiv. Psihoterapia este o terapie ciclica, o “cicloterapie”, pe masura ce pacientul si terapeutul urca impreuna pe o scara in spirala putin inclinata si care oricand se poate prabusi.

Extras din “Cu fiecare zi mai agroape”,
Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Editura Trei, 2009