Valentin Multescu

Înmulţirea teoriilor şi a terapiilor stă la originea confuziei care domneşte în mintea majorităţii persoanelor. Sunt mulţi cei care asimilează psihiatria cu psihologia sau chiar amestecă psihanaliza cu psihoterapia. Informaţia este săracă în acest domeniu şi, dacă nu eşti iniţiat, deosebirile, oricât de importante ar fi, din punct de vedere teoretic sau practic, trec neobservate. De aceea, într-o primă etapă, este necesar să facem distincţia chiar între cele patru discipline fondatoare: psihologia, psihanaliza, psihiatria şi psihoterapia.

Care este diferenţa dintre un psiholog şi un psihiatru? Ce este psihanaliza? Ce înseamnă psihoterapie? Lista întrebărilor pe care şi le pune un neiniţiat, pentru care statutele acestora sunt lipsite de sens, este încă şi mai lungă.

Într-adevăr, dacă vrem să dăm un răspuns la aceste prime întrebări, se cuvine să elucidăm, mai întâi, două întrebări, încă şi mai importante, care sunt:

1. Ce îi uneşte pe psiholog, psihanalist, psihiatru şi psihoterapeut?

Răspuns: obiectul lor de studiu, psihicul.

2. Ce îi separă?

Răspuns: în principal, conceptualizarea, formaţia şi metodele lor.

Înţelegem, aşadar, că factorul care îi uneşte cele patru discipline, obiectul lor de studiu, psihicul, explică, în mare parte, dacă nu chiar în totalitate, confuzia care domneşte. Este ca şi când ai încurca homeopatul cu specialistul în acupunctură. Cu siguranţă, şi unul, şi celălalt sunt medici, şi unul, şi celălalt se ocupă de disfuncţiile organice, dar nu este mai puţin adevărat că tehnica şi conceptualizarea lor sunt divergente. Aceeaşi paralelă se poate stabili, de pildă, între un reumatolog şi un ginecolog. Nu i-ar trece nimănuin prin minte să meargă să consulte un ginecolog pentru o problemă de… spate! În pofida faptului că şi unul, şi celălalt sunt medici şi amândoi au acelaşi obiect de studiu: corpul. Cu toate acestea, specialitatea lor se deosebeşte cu uşurinţă: chiar şi neavizatul (nonmedicul) este în stare să asimileze şi să înţeleagă diferenţa.

În psihologie, nu se întâmplă la fel, întrucât psihicul nu poate fi împărţit în bucăţi precum corpul! Specializările medicale corespund, efectiv, la o împărţire pe bucăţi a corpului. Dermatologul se ocupă de problemele pielii, stomatologul de afecţiunile dentare… Fiecare are în grijă o bucată aparte din corp! În psihologie, nu se poate opera acest tip de diviziuni. Aşadar, numai tehnicile folosite şi conceptualizarea funcţiilor psihice diferă. Încă şi mai importantă este formaţia fiecăruia, care permite, în mod obiectiv, operarea unor distincţii.

Psihologul are o formaţie universitară. Profesiunea este reglementată şi psihologul titrat este obligatoriu posesor al unei diplome de studii superioare de specialitate. El a urmat minim cinci ani de studii şi numai învăţământul asigurat de institutele universitare de psihologie dă dreptul la exerciţiul profesiunii. Nici una dintre persoanele care au urmat alte cursuri nu este autorizată să poarte titlul de psiholog.

Psihanalistul, în schimb, nu are în mod necesasr o formaţie universitară. Într-adevăr, nu este nevoie de studii universitare de psihanaliză. Profesiunea nu este protejată – ceea ce înseamnă că oricine se poate erija în psihanalist şi îşi poate monta, prin urmare, o plăcuţă de psihanalist pe uşă! Cu toate acestea, în realitate, psihanaliştii amatori nu sunt foarte mulţi. Majoritatea practicienilor au îndeplinit cele două condiţii necesare exerciţiului profesiunii: formarea într-un institut de studii psihanalitice (pentru aspectul teoretic) şi analiză didactică (pentru aspectul terapeutic). De altfel, este esenţial acest al doilea element, care dă dreptul la titlu: psihanalistul, înainte de a psihanaliza, a fost, la rândul său, el însuşi psihanalizat! Se vorbeşte, din această perspectivă, despre analiză didactică, definită, potrivit lui Laplanche şi Pontalis, drept: “Psihanaliza la care este supus cel care se dedică exerciţiului profesiunii de psihanalist şi care constituie piesa de rezistenţă din formaţia sa”.

Psihiatrul, în ceea ce îl priveşte, a urmat studii de medicină, psihiatria corespunzând unei specializări în domeniu. Este vorba, aşadar, despre un medic specialist. Spre deosebire de psiholog sau de psihanalist, el poate prescrie medicamente. Prin formaţia sa, el abordează tulburările psihice mai degrabă dintr-un punct de vedere medical decât dintr-un punct de vedere psihologic. El poate, de asemenea, în cadrul funcţiilor sale, să propună o psihoterapie sau o analiză, după cum s-a specializat sau nu în vederea aplicării acestor tehnici.

Psihoterapeutul, în sfârşit, s-a format pentru aplicarea uneia sau a mai multor terapii. La fel ca pentru psihanaliză, exerciţiul profesiei nu este protejat şi poate deveni psihoterapeut oricine doreşte. Numărul terapiilor fiind în continuă creştere, există o mulţime de psihoterapeuţi. Formările (atunci când există!) sunt private. Nu există studii universitare de psihoterapie. Pe de altă parte, terapiile cele mai vechi sau cele mai celebre (ca analiza jungiană, terapia comportamentală, psihodrama) sunt bine structurate. Exerciţiul este, aşadar, îndeaproape supravegheat şi decurge dintr-o formaţie serioasă şi aprofundată.

După cum vedem, fiecare disciplină se diferenţiază de surorile sale în principal prin natura, reglementarea şi calitatea formaţiilor. Cu toate acestea, lucrurile se complică în mod deosebit, atunci când examinăm frecventele imixtiuni dintre componentele acestui cvartet.

Un practician poate fi şi psiholog, şi psihanalist. Un psihiatru se poate forma în terapia comportamentală şi poate funcţiona, aşadar, în calitate de psihoterapeut. Un psihanalist poate adăuga la cura analitică clasică şi terapii mai moderne. Un psihoterapeut poate fi şi psihoterapeut, şi psiholog licenţiat sau psihanalist, sau psihiatru. Confuzia se explică cu uşurinţă, iar dacă este să credităm mulţimea terapiilor care apar în fiecare an, atunci suntem departe de a o stăvili. Fără a mai ţine seama de faptul că unii practicieni profesează aceste meserii fără nici o umbră de formaţie. Ca atare, se impune cea mai mare vigilenţă în alegerea atât a terapiei, cât şi a terapeutului.

Extras din „ABC-ul psihologiei si al psihanalizei”,
Corinne Morel, Editura Corint, 2003

In inconstient nu exista nici negare, nici contraziciri si nu exista nici conceptul de timp (Freud, 1915).

Exista multe paradoxuri in psihoterapie. Voi mentiona doar cateva.

Pentru ficare persoana exista intotdeauna doua relatii – una externa si una interna. Realitatea externa este traita intermenii realitatii interne a individului, la randul ei modelata de experienta trecutului si de tendinta permanenta de a vedea prezentul in termenii acelui trecut. Prin urmare, terapeutii trebuie sa gaseasca moduri de a recunoaste ambele realitati, cat si interactiunea lor constanta.

Exista multe posibilitati de reamintire. In viata de zi cu zi, memoria e considerata ca un proces constient. Cand functioneaza memoria inconstienta, intalnim un alt tip de aducere-aminte in care amanuntele vii din trecut sunt retraite in prezent. Aceasta reptare a trecutului nu se reduce in nici un caz la timpuri bune reamintite, ca in cazul nostalgiei. Mai frecvent se retraieste in timpul analizei sau terapiei ceea ce in trecut a provocat teama. Se crede ca explicatia consta in incercarea inconstienta de a stapani acele anxietati de necontrolat in trecut.

Nimeni nu-si poate cunoaste inconstientul fara ajutor din partea altei persoane. Refularea postreaza o rezistenta fata de ceea ce a fost idepartat din constient si totusi, indicatii privind conflictul inconstient apar sub forme derivate pe care o alta persoana e in stare sa le recunoasca. Daca acestei comunicari inconstiente i se poate da o interpretare semnificativa si accesibila pentru pacient, ceea ce inainte fusese “abordat” doar ca o refulare incepe sa intre in constient devenind un subiect controlat constient si adaptat: “unde a fost inconstient, acolo va fi constient” (Freud, 1933, p. 80).

Terapeutii obisnuiesc sa se considere ca fiind acei care incearca sa inteleaga inconstientul pacientului. Ceea ce nu se ia in considerare, de obicei, este ca si pancientii citesc inconstientul terapeutului in mod constient sau inconstient. Terapeutii nu mai pot pretinde ca ar fi ecranul alb sau oglinda perfecta, asa cum sustinea la inceput Freud, deoarece, la randul lor, sunt tot oameni si nimeni nu poate fi perfect. Orice analist si orice terapeut comunica pacientului despre sine mult mai mult decat se crede in general. Este important sa se tina cont de acest fapt clinic.

Terapeutii incearca sa nu faca greseli sau sa nu fie surprinsi in comportament defensiv propriu. Totusi, in anumite cazuri, se poate intampla si asa. Deseori, pacientii folosesc in mod inconstient greselile acestea, aruncand o noua lumina asupra procesului terapeutic. Practica ulterioara cu pacientul are deseori de castigat in urma experientei terapeutului care e in stare sa invete de la pacient. In felul acesta, terapia este recuperata de pe acest fagas altfel serios subminat.

Extras din “Invatand de la pacient”,
Patrick Casement, Editura esf, 1996