Valentin Multescu

Am putea folosi o povestioara pentru a vedea cum dorinta se va realiza in cele din urma, prin simptom si ca simptom. Mica poveste ar putea fi aceasta:

O persoana are o dorinta blocata. Prin urmare, persoana se simte dezamagita pentru ca nu a obtinut ceea ce a vrut. Furia este indreptata mereu spre o persoana – cineva anume – care a fost responsabila pentru blocarea dorintei. Mania indreptatita este intotdeauna produsa de sentimentele de neajutorare, neputinta sau dezamagire, in conditiile in care lipsa de control face ca furia sa fie, in cele mai multe cazuri, singurul mod de a-l recastiga. Dar la fel de frecvent, furia nu poate fi exprimata direct fata de acel cineva – persoana responsabila pentru acest sens, furia nu se poate instala decat intr-un loc in interior – in psihicul sau in inconstientul persoanei.

Iata acum un scurt dialog imaginar intre furie si dorinta blocata.

Furia ii spune dorintei:

– Intru in preconstient, asa incat nici macar nu voi realiza ca sunt furioasa pe aceasta persoana, pe acest cineva care refuza sa-mi dea ceea ce vreau. Am motivele mele pentru care nu am fost in stare sa-l las sa afle ca sunt furioasa. Asa ca trebuie sa-mi ascund furia fata de acea persoana, acel cineva – si chiar sa nu recunosc nici fata de mine ca sunt furioasa.

Dorinta raspunde:

– Si eu as vrea sa vin cu tine, pentru ca asa voi putea obtine ceea ce vreau.

Iar furia a spus:

– Vino cu mine!

Si astfel, dorinta a sarit in spatele furiei si impreuna s-au cufundat, tot mai adanc in preconstient, si apoi in inconstient – direct in mijlocul aparatului psihic al perseanei.

Apoi, in sistemul inconstient, furia si dorinta alimenteaza furnalul inconstientului persoanei. Furia continua sa aprovizioneze furnalul, in vreme ce dorinta, care se afla deja in cuptor,este transformata in fumul care se ridica pe cosul furnalului.

Baza acestui cos e situata in furnalul partii inconstiente celei mai adanci a mintii/aparatului psihic. Pe masura ce fumul (dorinta transformata) se ridica pe cosul psihicului, el trece la nivelul subconstient al mintii, apoi atinge pragul constiintei si, in final, iese pe cos in viata pe deplin constienta a persoanei. Dar acum, dorinta exista ca fum sub forma unui simptom, si nu in forma dorintei initiale care plecase la drum cu furia.

In plus, cat timp furia fata de cineva ramane in afara pragului constiintei persoanei – adica , in inconstient – simptomul ramane si el ca simptom. Ca sa ne intoarcem la mica noastra poveste, vom spune ca, atata vrema cat furia alimenteaza furnalul – adica, ramane inconstienta – dorinta va ramane sub forma unui simptom – chiar pentru totdeauna.

Numai cand furia fata de cineva anume devine constienta, simptomul poate disparea. Cu alte cuvinte, atunci cand furia fata de un cineva anume iese din inconstient si atinge pragul constiintei, persoana devenind constienta de furia ei si identificand pe acel cineva caruia ii este adresata aceasta furie, numai atunci va disparea fumul. Disparitia furiei din inconstient inseamna disparitia simptomului.

Persoana care isi constientizeaza furia, dar refuza sa se confrunte cu acel cineva nu va avea un simptom. Totusi, daca simptomul mai lasa unele urme, ele nu vor fi importante, disparand dupa o scurta perioada de timp.

Extras din “4 pasi catre linistirea sufletului”,
Henry Kellerman, Editura Trei, 2008

Bolnavul ar putea deci suferi de oscilatii de dispozitie pe care el nu le stapaneste sau de descurajare, din cauza careia isi simte energia paralizata, deoarece crede ca nu face nimic bine, fara sa inteleaga, sau de timiditate anxioasa printre straini. El poate percepe, fara sa inteleaga, faptul ca rezolvarea sarcinilor sale profesionale i se pare dificila, dar la fel i se pare si orice decizie mai serioasa si orice intreprindere. Intr-o zi – nu se stie de ce – a suferit un atac penibil de sentimente de angoasa si de atunci nu poate sa mearga singur pe strada sau cu trenul fara sa-si calce pe inima, a trebuit sa renunte probabil complet la ambele. Sau, ceea ce este foarte ciudat, gandurile sale merg pe cai proprii si nu se lasa abatute de vointa lui. Ele urmaresc probleme care lui ii sunt indiferente, dar de care insa nu se poate descotorosi. Simte ca i se impun de la sine sarcini forte ridicole, cum ar fi sa numere ferestrele de pe fatadele caselor si in ceea ce priveste unele activitati simple, cum ar fi dusul scrisorilor la posta sau inchiderea robinetului de gaz, el cade, la o clipa dupa ce le-a realizat, prada indoielii daca a facut-o cu adevarat. Acest lucru este poate numai suparator si deranjant, dar situatia devine insuportabila atunci cand pacientul nu poate sa respinga dintr-o data ideea ca a aruncat un copil sub rotile masinii, ca a impins un necunoscut de pe pod in apa sau cand trebuie sa ne intrebe daca nu este el criminal pe care il cauta politia, faptas al delictului descoperit astazi. Aceasta este absurd, el stie, el nu a facut niciodata nici un rau unui om, dar nici daca el ar fi intr-adevar criminalul cautat senzatia – sentimentul de culpabilitate – nu ar putea fi mai puternica. […]

Toate aceste persoane se recunosc bolnave si cauta medici de la care asteapta inlaturarea acestor tulburari nevrotice. Medicii introduc si categorii in care sa intre aceste suferinte. Ei le diagnosticheaza cu diferite nume: neurastenie, psihastenie, fobii, nevroza obsesionala, isterie. Ei cerceteaza organele care dau simptomele: inima, stomacul, intestinul, organele genitale ni le gasesc sanatoase. Ei sfatuiesc bolnavul sa-si intrerupa modul de viata obisnuit, prescriu distractii, proceduri puternice si medicamente tonice prin care se obtin usurari trecatoare – sau chiar nimic. In final bolnavii afla ca exista persoane care se ocupa in mod cu totul special de tratamentul unor astfel de suferinte si intra in tratament cu acestea.

Extras din “Tehnica psihanalizei (opere 11)”,
Sigmund Freud, Editura Trei, 2004

Torticollisul reprezinta o intoarcere sau inclinare a capului anormala, care nu poate fi inlaturata voluntar, adesea suprapusa peste un tremor, care se datoreaza unei activitati de durata unilaterale spontane a musculaturii de intoarcere a capului si a cefei. Crestere tonusului din muschii particulari, care decurge lent si care slabeste incet dupa multe secunde, miscarile care decurg lent, precum si stereotipia din desfasurare si localizare trebuie concepute ca hiperkinezii distone in cadrul unei boli extrapiramidale. Aceste miscari nu sunt declansate din reflex prin intinderi pasive, si nici nu e vorba de o crestere a tonusului in sensul unei spastici intr-o tulburare de motricitate centrala.

Contractia voluntara a muschilor antagonisti sau presiunea pasiva de catre o alta persoana sau de pacient nu pot inlatura miscarea distona a torticollisului. Ea scade in somn si sub narcoza. Simptomul se intensifica predominant la intentii de miscari, dar si la emotii, concentrarea atentiei si expunerea in public. Anumite abilitati, in care nu este nevoie de forta, ca de exemplu atingerea cu varful degetului a obrazului jumatatii fetei contralaterale, pot slabi sau inlatura miscarea anormala (efectul de magnet).

Dependenta genezei actuale a simptomului de influente ale mediului este o observatie clinica sigura, care a fost descrisa intr-un mod impresionant de Brautigam (1956). Cand sunt singuri, multi pacenti nu prezinta simptome. Intoarcerea involuntara a capului apare predominant atunci cand sunt receptate contacte vizuale nelinistitoare.

Este esential ce statut conferim acestor declansari, trebuind sa deosebim intre atribuirea de catre pacient si interpretarea specialistului pe baza datelor. Este dovedit ca astfel de persoana care sufera de simptome atat de evidente sunt nesigure si ca atunci cand sunt privite capul lor se intoarce si se inclina cu o forta mai mare si ca poate aparea si un usor tremor. Se produc temeri anticipatorii, care stimuleaza aparitia simptomului. Din perspectiva medicala, aceasta cauza partiala poate fi interpretata in mod diferit. Dupa parerea noastra, neintelegeri grave in dezbaterea psihogen versus somatogen s-au produs mai ales prin faptul ca, din cauza dependentei de influentele mediului ale acestei boli si a altor boli somatice, torticollisul a fost diagnosticat gresit ca “isteric”. Asupra acestui lucru a atras atentia Brautigam: “Dependenta de conditii situative este in mod sigur unul din motivele esentiale pentru care simtome extrapiramidale au fost considerate isterice” (1956, p.978). […]

Analistul poate sa utilizeze mijloacele de tehnica terapeutica peste tot unde anumite disponibilitati de reactie sunt intensificate printr-un cerc vicios – de exemplu, o teama de rusinare exagerata. Sansa de schimbare este data de faptul ca modurile de reactie nu sunt absolut fixate. Inca din primele intrevederi terapeutice, multe depind de intrebarea daca reusim sa descoperim impreuna cu pacientul influentele, descrise exemplar, ale trairii sale asupra desfasurarii simptomului, sau daca reusim sa luam observatiile sale ca punct de plecare ale reflectiei comune. Exprimat pe scurt in terminologia de specialitate, putem face afirmatia indrazneata ca la nici un barbat complexul oedipian nu dispare in intregime, ci “scade” numai si “solicita mereu … anumite moduri de dominare in cursul vietii” (Loewald 1980, p. 39). Multe date clinice si experimentale adunate de Greenberg si Fisher (1983) pledeaza pentru faptul ca barbatii sunt mai nesiguri decat femeile cu privire la integritatea lor corporala. Temeri vechi si nesigurante depasite pot fi actualizate prin probleme noi si pot fi intensificate prin temeri reale cu ocazia aparitiei de boli sematice, astfel incat manevrarea bolii este ingreunata. Acest aspect de principiu este valabil in aceeasi masura pentru femei si barbati, oricat ar fi de diferite temerile legate de corp la cele doua sexe. Este insa de inteles ca teama nejustificata de a avea o diformitate are la femei un alt fundal constient si inconstient decat la borbati. Formarea defectelor inchipuite ale imaginii de sine, in sensul larg al cuvantului, urmeaza tipologia fazelor de dezvltare psihosociale. Toti factorii care produc o nesiguranta a sentimentului de identitate se pot repercuta si asupra imaginii corporale. De ce intr-un caz defectele deplanse raman in planul constiintei de sine si in celalalt caz in planul aspectului corporal, este o intrebare dificila, pe care o inregistram ca atare.

Extras din “Tratat de psihanaliza contemporana”,
Helmut Thoma, Horst Kachele, Editura Trei, 2009