Valentin Multescu

Barbatii sunt dificili. La suprafata, sunt adeseori distanti si-ti dau impresia ca nu poti avea incredere in ei. Sau par galagiosi si insuportabili. Si, daca incerci sa-i cunosti mai bine, lucrurile se agraveaza – de multe ori se inchid in ei si devin de nepatruns. Spre deosebire de femei, care sunt in general dispuse sa vorbeasca despre propriile sentiment, pentru majoritatea barbatilor acesta este un demers extrem de dificil. Dar cand, in cele din urma, reusesc sa se deschida, scot intotdeauna la iveala un eu intern plin de dramatism, curajos si uluitor de vulnerabil. […]

Motivul pentru care barbatii vin la sedintele de psihoterapie si subiectele despre care ajung sa vorbeasca sunt doua lucruri complet diferite. In primul rand, la inceputul terapiei barbatii nu vorbesc deloc – adica nu spun nimic semnificativ sau interesant. Intr-o anumita masura, barbatii vin la aceste sedinte pentru ca nu vorbesc. Atat timp cat, la nivelul inconstientului, filosofia lor le spune ca vorbele nu au nici o valoare si ca faptele spun mai mult decat vorbele, barbatii intra in terapie ca si cum s-ar urca la volan: decat sa intrebe incotro sa o ia, prefera sa mearga pana ajung intr-o fundatura, se ratacesc sau au un accident. Si nici atunci nu vor cere ajutorul cuiva: de obicei, unul dintre pasagerii aflati in masina o va face in locul lor.

Iata motivul pentru care multi dintre pacinentii mei se strecoara timid in cabinetul meu pentru prima consultatie, dupa vreo actiune distructiva si/sau dupa ce au fost impinsi de la spate de sotie sau iubita. In acest al doilea caz, sunt adeseori “tarati” in birou pentru ca refuza sa comunice sau pentru ca singurele modalitati de comunicare pe care le utilizeaza sunt accesele de furie sau alte iesiri dizgratioase. Uneori sunt fortati sa vina, pentru aceleasi motive, nu de partenerul de viata, ci de un coleg de serviciu sau de un sef. De multe ori, asta implica un ultimatum – amentintarea cu divortul sau concedierea.

Exista si barbati aflati in cautarea unui tratament pentru probleme sau aspecte similare cu cele ale femeilor – depresie, anxietate, dificultati in relatiile de cuplu, – dar majoritatea vin la psihoterapie cu dileme strict masculine si intr-un stil clar masculin. Nu este de mirare ca cercetarile arata ca barbatii sunt mai predispusi la fenomene gen alcoolism, consum de droguri, comportamente antisociale. Dar, in cabinetul meu, nici chiar barbatii care nu intra in aceasta schema de diagnostic – adica majoritatea pacientilor mei – nu pot fi confundati cu o femeie.

Multi dintre cei care vin la mine din proprie initiativa trec printr-o criza legata de locul de munca: concedierea sau “restructuratea” sunt experiente traumatizante pentru majoritatea barbatilor. Simpla impresie ca ar putea da gres, ca sa nu mai pomenim situatiile de esec real, poate provoca o criza. Barbatii vin in cabinetul meu si pentru alte motive legate de munca, de pilda dificultatea de a lua decizii, implicatea in conflicte politice costisitoare, sentimentul ca sunt persecutati de firma, plictiseala sau faptul ca nu le place activitatea desfasurata. […]

In cele din urma, multi barbati doresc o terapie pentru ceea ce cred ei ca ar fi simptome sexuale. Impotenta, ejacularea precoce, fanteziile sexuale deranjante, intrebarile legate de identitatea sexuala, infidelitatea, impulsivitatea sau compulsivitatea sexuala sunt cele mai frecvente “probleme principale”. In acest grup intra cei care se tem atat de tare de dificultatile pe care le au, incat, luni in sir, nici nu spun de ce au apelat la terapie.

Extras din “Daca barbatii ar vorbi”,
Alon Gratch, Editura Trei, 2007

Sa clarificam pe cat posibil lucrurile. Numai ca imediat se va dovedi cat de complicata este gelozia, in cate directii este orientata. In fiecare caz, gelozia este un conflict relational intre trei oameni, de cele mai multe ori intre doi de acelasi sex si unul de sex opus. De regula, cel mai gelos este cel a carui relatie de durata a fost violata, prin urmare – pe scurt – sotul sau sotia. Acesta se simte amentintat, frustrat, inselat, manevrat. Dar si noul partener este uneori (nu intotdeauna) invidios pe drepturile pretinse de partenerul de lunga durata, este furios si trist, pentru ca trebuie sa renunte, sa lupte, sa astepte ori sa se ascunda. Partenerul de lunga durata devine, daca nu chiar dusmanul sau, atunci in orice caz rivalul sau, cineva care-i sta in cale. Crutata de gelozie este doar persoana care se afla intre cele doua persoane concurente – cel putin in cadrul triunghiului relational aparut. Dar si ea este apasata, desigur, in conflictele care depasesc nivelul unui amuzament, de o puternica presiune provocata de ingrijorare, neliniste, adesea de sentimente de vinovatie. In afara triunghiului, gelozia nu este numai posibila, ci deseori manifestata de persoana curtata, atunci cand sotia, care parea mult mai putin atragatoare decat noua iubire, devine la randul ei mai independenta si incearca eventual sa dea atentie altor barbati, sau atunci cand prietena din noua diada isi intinde pentru prima oara antenele in lumea cu care rivalizeaza. Sau ramane, ca inainte, gelozia pe mama, copii, munca.

Gelozia ca atare este totusi pretutindeni aceeasi. Acuitatea si importana in viata individului variaza, nu si ceea ce caracterizeaza sentimentul. La intebarea frecventa referitoare la deosebirile dintre gelozia masculina si cea feminina se poate raspunde doar in ceea ce priveste psiho- si sociogeneza, nu insa si la afectul in cauza. Dintre sentimentele cunoscute in viata nici unul nu este mai chinuitor. Caci tristetea este “mai mare” si, sub aspect moral, ireprosabila, teama este raportata la o situatie si este “mai justificata ”, invidia este mai perceptibila, ura mai clara. Prin aceasta comparare cu alte sentimente puternice si negative am relevat caracteristica principala a geloziei: ambivalenta ei ucigatoare, sfasierea intre dragoste si ura, care se rasfrange – si acest lucru este decisiv – numai asupra celor mai importante si mai apropiate persoane. In ceea ce priveste aceasta ultima trasatura, in comparatie cu sentimentele amintite mai sus, ea nu poate fi puse alaturi decat de tristete, cu care Freud o vedea in paralel.

Legatura stransa cu sentimentul pretuirii de sine, pe de o parte, si pretuirea persoanelor iubite, pe de alta parte, constituie in mod cert una dintre principalele cauze pentru care se intampla atat de des ca nici macar oamenii suspiciosi sa nu observe mult timp situatia care in cultura noastra determina gelozia, si anume relatia de iubire a sotiei sau sotului cu un alt partener. Ei refuza sa priveasca atent, temandu-se inconstient ca vor trebui sa tot priveasca atent; si – potrivit tezei psihanalitice multiplu confirmate – ei stiu, de fapt, cat de ingrozitoare este gelozia, pentru ca au trait-o deja in trecutul lor. In cazuri extreme, situatia poate arata astfel: o femeie internata pentru delir de gelozie intr-un spital de psihiatrie spune: “Eu nu sunt peloasa …” (Lagache 1946, p. 6) si, intr-un anumit sens, are dreptate. Daca, din teama incanstienta, gelozia este reprimata vesnic, se poate intampla ca ea sa iasa la lumina ca psihoza, la fel cum iese focul dintr-un vulcan aparent stins.

Extras din “Forme ale geloziei”,
Hildegard Baumgart, Editura Trei, 2008