Valentin Multescu

Înmulţirea teoriilor şi a terapiilor stă la originea confuziei care domneşte în mintea majorităţii persoanelor. Sunt mulţi cei care asimilează psihiatria cu psihologia sau chiar amestecă psihanaliza cu psihoterapia. Informaţia este săracă în acest domeniu şi, dacă nu eşti iniţiat, deosebirile, oricât de importante ar fi, din punct de vedere teoretic sau practic, trec neobservate. De aceea, într-o primă etapă, este necesar să facem distincţia chiar între cele patru discipline fondatoare: psihologia, psihanaliza, psihiatria şi psihoterapia.

Care este diferenţa dintre un psiholog şi un psihiatru? Ce este psihanaliza? Ce înseamnă psihoterapie? Lista întrebărilor pe care şi le pune un neiniţiat, pentru care statutele acestora sunt lipsite de sens, este încă şi mai lungă.

Într-adevăr, dacă vrem să dăm un răspuns la aceste prime întrebări, se cuvine să elucidăm, mai întâi, două întrebări, încă şi mai importante, care sunt:

1. Ce îi uneşte pe psiholog, psihanalist, psihiatru şi psihoterapeut?

Răspuns: obiectul lor de studiu, psihicul.

2. Ce îi separă?

Răspuns: în principal, conceptualizarea, formaţia şi metodele lor.

Înţelegem, aşadar, că factorul care îi uneşte cele patru discipline, obiectul lor de studiu, psihicul, explică, în mare parte, dacă nu chiar în totalitate, confuzia care domneşte. Este ca şi când ai încurca homeopatul cu specialistul în acupunctură. Cu siguranţă, şi unul, şi celălalt sunt medici, şi unul, şi celălalt se ocupă de disfuncţiile organice, dar nu este mai puţin adevărat că tehnica şi conceptualizarea lor sunt divergente. Aceeaşi paralelă se poate stabili, de pildă, între un reumatolog şi un ginecolog. Nu i-ar trece nimănuin prin minte să meargă să consulte un ginecolog pentru o problemă de… spate! În pofida faptului că şi unul, şi celălalt sunt medici şi amândoi au acelaşi obiect de studiu: corpul. Cu toate acestea, specialitatea lor se deosebeşte cu uşurinţă: chiar şi neavizatul (nonmedicul) este în stare să asimileze şi să înţeleagă diferenţa.

În psihologie, nu se întâmplă la fel, întrucât psihicul nu poate fi împărţit în bucăţi precum corpul! Specializările medicale corespund, efectiv, la o împărţire pe bucăţi a corpului. Dermatologul se ocupă de problemele pielii, stomatologul de afecţiunile dentare… Fiecare are în grijă o bucată aparte din corp! În psihologie, nu se poate opera acest tip de diviziuni. Aşadar, numai tehnicile folosite şi conceptualizarea funcţiilor psihice diferă. Încă şi mai importantă este formaţia fiecăruia, care permite, în mod obiectiv, operarea unor distincţii.

Psihologul are o formaţie universitară. Profesiunea este reglementată şi psihologul titrat este obligatoriu posesor al unei diplome de studii superioare de specialitate. El a urmat minim cinci ani de studii şi numai învăţământul asigurat de institutele universitare de psihologie dă dreptul la exerciţiul profesiunii. Nici una dintre persoanele care au urmat alte cursuri nu este autorizată să poarte titlul de psiholog.

Psihanalistul, în schimb, nu are în mod necesasr o formaţie universitară. Într-adevăr, nu este nevoie de studii universitare de psihanaliză. Profesiunea nu este protejată – ceea ce înseamnă că oricine se poate erija în psihanalist şi îşi poate monta, prin urmare, o plăcuţă de psihanalist pe uşă! Cu toate acestea, în realitate, psihanaliştii amatori nu sunt foarte mulţi. Majoritatea practicienilor au îndeplinit cele două condiţii necesare exerciţiului profesiunii: formarea într-un institut de studii psihanalitice (pentru aspectul teoretic) şi analiză didactică (pentru aspectul terapeutic). De altfel, este esenţial acest al doilea element, care dă dreptul la titlu: psihanalistul, înainte de a psihanaliza, a fost, la rândul său, el însuşi psihanalizat! Se vorbeşte, din această perspectivă, despre analiză didactică, definită, potrivit lui Laplanche şi Pontalis, drept: “Psihanaliza la care este supus cel care se dedică exerciţiului profesiunii de psihanalist şi care constituie piesa de rezistenţă din formaţia sa”.

Psihiatrul, în ceea ce îl priveşte, a urmat studii de medicină, psihiatria corespunzând unei specializări în domeniu. Este vorba, aşadar, despre un medic specialist. Spre deosebire de psiholog sau de psihanalist, el poate prescrie medicamente. Prin formaţia sa, el abordează tulburările psihice mai degrabă dintr-un punct de vedere medical decât dintr-un punct de vedere psihologic. El poate, de asemenea, în cadrul funcţiilor sale, să propună o psihoterapie sau o analiză, după cum s-a specializat sau nu în vederea aplicării acestor tehnici.

Psihoterapeutul, în sfârşit, s-a format pentru aplicarea uneia sau a mai multor terapii. La fel ca pentru psihanaliză, exerciţiul profesiei nu este protejat şi poate deveni psihoterapeut oricine doreşte. Numărul terapiilor fiind în continuă creştere, există o mulţime de psihoterapeuţi. Formările (atunci când există!) sunt private. Nu există studii universitare de psihoterapie. Pe de altă parte, terapiile cele mai vechi sau cele mai celebre (ca analiza jungiană, terapia comportamentală, psihodrama) sunt bine structurate. Exerciţiul este, aşadar, îndeaproape supravegheat şi decurge dintr-o formaţie serioasă şi aprofundată.

După cum vedem, fiecare disciplină se diferenţiază de surorile sale în principal prin natura, reglementarea şi calitatea formaţiilor. Cu toate acestea, lucrurile se complică în mod deosebit, atunci când examinăm frecventele imixtiuni dintre componentele acestui cvartet.

Un practician poate fi şi psiholog, şi psihanalist. Un psihiatru se poate forma în terapia comportamentală şi poate funcţiona, aşadar, în calitate de psihoterapeut. Un psihanalist poate adăuga la cura analitică clasică şi terapii mai moderne. Un psihoterapeut poate fi şi psihoterapeut, şi psiholog licenţiat sau psihanalist, sau psihiatru. Confuzia se explică cu uşurinţă, iar dacă este să credităm mulţimea terapiilor care apar în fiecare an, atunci suntem departe de a o stăvili. Fără a mai ţine seama de faptul că unii practicieni profesează aceste meserii fără nici o umbră de formaţie. Ca atare, se impune cea mai mare vigilenţă în alegerea atât a terapiei, cât şi a terapeutului.

Extras din „ABC-ul psihologiei si al psihanalizei”,
Corinne Morel, Editura Corint, 2003

Cu siguranţă, angoasa nu se reduce la frica iraţională. În multe cazuri ar fi iraţional să nu simţi angoasă. Spre exemplu, persoana căreia tocmai i‑a fost diagnosticat un cancer are tot dreptul să resimtă angoasă. Ne‑am alarma imediat dacă n‑ar simţi‑o. Cu toate că unele dintre fricile acelei persoane ar putea fi iraţionale, faptul că se teme nu e deloc iraţional.

Angoase iraţionale pot fi găsite deseori în fobii – cum ar fi frica de păianjeni, de tunet, de spaţii deschise şi aşa mai departe. Totuşi, aceste angoase fobice au uneori o bază reală. O definiţie mai utilă, care nu are nevoie să facă apel la caracterul real sau imaginar al fricii, este „reacţia la un factor deocamdată necunoscut, fie în mediul ambiant, fie în propria fiinţă“. Reacţia poate să apară din surse conştiente sau inconştiente. Această definiţie surprinde nesiguranţa ca factor central al angoasei şi se apropie mult de definiţia dată de Bion, de „premoniţie a unei trăiri afective“, ceea ce subliniază faptul că angoasa are legătură cu o experienţă emoţională cu probabilitate mare de a fi trăită iminent şi pune accentul pe caracterul ei necunoscut.

Ideea de premoniţie surprinde totodată un element esenţial al angoasei, întrucât presupune ceva înrudit cu un simţământ de groază. În plus, ea plasează ferm experienţa în corpul persoanei care o trăieşte, căci stările afective sunt în primul rând şi în principal stări organice. Ştim cu toţii cum resimţim angoasa: un nod în stomac, inima bubuind, senzaţii neplăcute sau un sentiment vag, dar persistent de nelinişte.

Hinshelwood scrie că teoriile psihanalitice despre angoasă au proliferat de‑a lungul anilor şi au legătură în principal cu probleme apărute din diferite forme de conflict. Ideile lui Freud despre angoasă s‑au schimbat pe parcursul carierei sale şi pot fi separate în trei etape. În prima etapă, el credea că angoasa nu are legătură directă cu idei sau gânduri, ci este rezultatul unei acumulări de energie sexuală sau libido, cauzată de abstinenţă sau de excitaţia sexuală neconsumată – spre exemplu, coitus interruptus. Libidoul neexprimat devine „îndiguit“ şi, ca o substanţă toxică, este convertit în angoasă. Se credea că activitatea sexuală regulată eliberează aceste blocaje şi înlătură angoasa.

Amplificarea tensiunii pulsionale fără nici o posibilitate de descărcare dă naştere unor simţăminte de neplăcere, pe când descărcarea ce reduce tensiunea pulsională acumulată, pentru redobândirea echilibrului sau a homeostaziei, poate fi plăcută. E uşor de văzut acest lucru la mulţimea care urmăreşte un meci de fotbal. În fotbal e de multe ori dificil să marchezi un gol, iar această nesiguranţă şi acumularea tensiunii creează angoasă. Există o trăire anticipativă tot mai tensionată a victoriei sau înfrângerii într‑o situaţie de conflict stilizată, în care triumful sau umilirea sunt aproape.

Majoritatea spectatorilor simt acest lucru, ceea ce dă naştere la încordare, uşor de observat pe chipurile din mulţime şi pe care fiecare o resimte la nivel corporal. Strigătele mulţimii sunt o metodă social acceptată de a descărca energia acumulată. Nivelul de anxietate creşte pe măsură ce echipa susţinută nu reuşeşte să înscrie şi îndeosebi dacă echipa adversă reuşeşte. Însă când echipa susţinută înscrie, se produce o eliberare masivă a tensiunii, prin strigăte, salturi şi urale, la care participă toată lumea. Sentimentul de eliberare plăcută e palpabil şi poate părea orgasmic.

Faptul că atât neplăcerea tensiunii tot mai mari şi plăcerea eliberării sunt împărtăşite cu un grup mare ajută la gestionarea angoasei, întrucât aceasta este dispersată la nivelul întregului grup şi, astfel, i se poate face faţă mai uşor. Apare deseori încercarea de a proiecta simţămintele neplăcute asupra suporterilor echipei adverse, de exemplu prin manifestările exultante şi totodată batjocoritoare faţă de susţinătorii echipei care pierde atunci când propria echipă câştigă, când spre aceştia se îndreaptă păduri de degete, ce indică direcţia în care se face proiecţia, şi suporterii scandează: „Acum nu cântaţi, acum nu mai cântaţi!“

Iubitorii pătimaşi ai fotbalului spun deseori că a‑ţi urmări echipa cum câştigă un meci e mai plăcut decât sexul. S‑a dovedit că la suporterii ai căror echipă a pierdut partida, nivelul de testosteron, hormonul sexual masculin, este ridicat. Această energie sexuală „blocată“ poate deveni nocivă într‑o manieră similară cu cea descrisă de Freud.

Dacă nu există cale de a descărca această tensiune toxică acumulată când, spre exemplu echipa pierde sau plăcerea golului marcat de ea dispare când cealaltă echipă egalează, angoasa poate să se amplifice şi să conducă la încercări de a descărca tensiunea pe căi inadecvate, prin comportamente violente sau antisociale. Cel mai adesea, ea e internalizată şi determină un sentiment similar deprimării. Sunt conştient că în acest exemplu acţionează mulţi alţi factori complecşi, de grup şi individuali, şi că el e hipersimplificat, în scopul unei expuneri cât mai clare.

Extras din „Anxiety”, Ricky Emanuel, Icon Books

Traducere de Anacaona Mîndrilă

Toată lumea are Supraeu. Nu‑l numesc toţi astfel; unii îi spun conştiinţă sau chiar conştiinţă încărcată, alţii îi spun moralitate. Dar indiferent de nume, toată lumea are acest for lăuntric. Supraeul poate fi recunoscut cel mai uşor ca acea voce din mintea ta (dar, aşa cum vom vedea, nu se limitează la ea) care nu te lasă să faci un lucru greşit (ilegal, imoral, răutăcios) când nimeni n‑ar avea cum să afle. Tot ea te pedepseşte din interior când cazi pradă ispitei şi faci ceva ce ştii că n‑ar fi trebuit… iar uneori chiar şi când nu faci nimic necuvenit.

Ai crede că acea voce e „conştiinţa“ ta, dar ideea freudiană de Supraeu nu e chiar totuna cu conştiinţa, deşi cele două au multe trăsături şi caracteristici asemănătoare. Una dintre cele mai mari diferenţe între ideea foarte veche de „conştiinţă“ şi extensia ei psihanalitică numită Supraeu constă în aceea că în conceptul de Supraeu se recunoaşte faptul că deseori există prea puţină legătură între ceea ce crede un om că e permisibil şi ceea ce‑i dă voie să facă, concret, Supraeul lui. Sau altfel spus: uneori ne putem simţi foarte vinovaţi sau trăim o senzaţie vagă că suntem vicioşi fără a conştientiza ce‑am făcut ca să ne simţim aşa. De pildă, se întâmplă deseori ca oamenii să constate o stare de neliniştite când li se pun întrebări la vamă, într‑un aeroport, sau sunt opriţi de poliţie pentru un control de rutină, chiar dacă ştiu că n‑au făcut nimic cu adevărat ilegal.

Ca lucrurile să se complice şi mai mult, Supraeul ne vorbeşte uneori foarte direct şi răspicat din interior: „Treci la treabă ACUM! Destul ai tras de timp!“ sau „Să NU mai mănânci încă o bomboană de ciocolată!“ sau „Dacă laşi vasele murdare pe masă, va trebui oricum să le speli când te întorci, aşa că spală‑le înainte de a ieşi!“. Uneori e mai punitiv: „Eşti o persoană afurisită şi răutăcioasă dacă te porţi aşa cu sora ta; ZĂU că eşti o persoană afurisită şi răutăcioasă dacă te porţi aşa cu sora ta!“ Iar alteori e foarte punitivă: „Eşti un om indescriptibil, îngrozitor de afurisit! Nu meriţi nici prietenia şi nici iubirea nimănui! Meriţi doar să fii nefericit.“ Toate acestea sunt modalităţi prin care Supraeul ne poate da ordine sau ataca direct, din interiorul fiinţei noastre.

Pe de altă parte, adesea e prea dureros să ai o astfel de voce lăuntrică, aşa că reuşim într‑un fel sau altul s‑o percepem ca provenind de la alţi oameni: „Soră‑mea mă urăşte fiindcă am arătat un dram de răutate faţă de ea – e hipersensibilă şi foarte rece şi întotdeauna mă face să mă simt prost.“ „Şeful meu mă acuză mereu că întârzii.“ „Ştiu că oamenii ăştia se gândesc că sunt grasă şi dezgustătoare când mă văd mâncând bomboane de ciocolată.“ Şi de multe ori, Supraeul ne îndrumă ori ne interzice să facem un lucru sau altul, iar noi nici măcar nu suntem conştienţi de asta; poate ne dăm seama doar că în noi se petrece ceva inexplicabil: „Nu ştiu de ce, dar n‑am deloc chef să merg la petrecere.“ „Nu ştiu… pur şi simplu nu mă pot relaxa niciodată decât după ce mi‑am terminat toate temele.“ „Sunt perfect fericit să fiu un peştişor mic într‑un heleşteu mic; ambiţiile mari nu‑s de mine!“ În astfel de momente, Supraeul e invizibil sau inaudibil sau – cum ar spune psihanaliştii – inconştient. Nu ştim că ne influenţează, dar el are un efect puternic asupra simţămintelor, dorinţelor şi comportamentului nostru.

Extras din “The Superego”, Priscilla Roth, Icon Books

In relatia terapeutica, atentia terapeutului se axeaza pe revenirea tuturor proceselor infantile care au fost reprimate (adica pe manifestarea inconstientului pacientului). In cadrul si prin intermediul acestei reveniri, adica a transferului, terapeutul incearca sa infranga metodele distructive de aparare ale pacientului. Facand legatura intre ceea ce se intampla in relatia pacientului cu lumea externa si ceea ce se intampla in relatia de transfer cu terapeutul, acesta din urma poate pune totul cap la cap si, folosindu-se de sentimentele sale de contratransfer, ii poate spune pacientului ceea ce acesta are nevoie sa stie, pentru a-si reunifica partea constienta cu cea inconstienta.

Prin urmare, terapeutul trebuie sa ramana ferm si empatic cand se confrunta cu transferul de ostilitate al pacientilor, cu acting out-ul intentiilor lor sexuale sau sa te pierzi in incercarile lui de a sabota relatia, ci sa cauti permanent intelegerea si sa te lupti cu transferul patientului, precum si cu propriul contratransfer. Pentru a putea ajuta un pacient sa fie din nou autentic, terapeutul insusi trebuie sa fie autentic. In fond, terapeutul trebuie sa petreaca la fel de mult timp analizandu-si propriul transfer pe cat o face anlizandu-l pe acela al pacientului.

Mai mult decat atat, terapeutul trebuie sa stie cum sa foloseasca contratransferul. Mai recent, analisti cum ar fi Robert Langs, Harold Searles, Hyman Spotnitz si D. W. Winnicott s-au ocupat de acest aspect. Langs arata cum induc terapeutii transferurile, cel mai adesea fara sa-si dea seama, oferind un cadru detaliat pentru controlarea terenului de forta dintre terapeut si pacient. Searles, Spotnitz si Winnicott prezinta modul in care terapeutii isi pot exprima sentimentele de contratransfer, pentru a iesi dintr-un impas, pentru a arata pacientului ce impact are asupra terapeutului sau pentru a-l imuniza la agresiune (fie ea a pacientului sau a terapeutului). Ei sustin ca terapeutii care sunt in acord cu ei insisi nu au nevoie sa se ascund in spatele unei masti inexpresive.

Extras din “101 greseli in psihoterapie”,
Richard C. Robertiello, Gerald Schoenewolf, Editura Trei, 2009

In inconstient nu exista nici negare, nici contraziciri si nu exista nici conceptul de timp (Freud, 1915).

Exista multe paradoxuri in psihoterapie. Voi mentiona doar cateva.

Pentru ficare persoana exista intotdeauna doua relatii – una externa si una interna. Realitatea externa este traita intermenii realitatii interne a individului, la randul ei modelata de experienta trecutului si de tendinta permanenta de a vedea prezentul in termenii acelui trecut. Prin urmare, terapeutii trebuie sa gaseasca moduri de a recunoaste ambele realitati, cat si interactiunea lor constanta.

Exista multe posibilitati de reamintire. In viata de zi cu zi, memoria e considerata ca un proces constient. Cand functioneaza memoria inconstienta, intalnim un alt tip de aducere-aminte in care amanuntele vii din trecut sunt retraite in prezent. Aceasta reptare a trecutului nu se reduce in nici un caz la timpuri bune reamintite, ca in cazul nostalgiei. Mai frecvent se retraieste in timpul analizei sau terapiei ceea ce in trecut a provocat teama. Se crede ca explicatia consta in incercarea inconstienta de a stapani acele anxietati de necontrolat in trecut.

Nimeni nu-si poate cunoaste inconstientul fara ajutor din partea altei persoane. Refularea postreaza o rezistenta fata de ceea ce a fost idepartat din constient si totusi, indicatii privind conflictul inconstient apar sub forme derivate pe care o alta persoana e in stare sa le recunoasca. Daca acestei comunicari inconstiente i se poate da o interpretare semnificativa si accesibila pentru pacient, ceea ce inainte fusese “abordat” doar ca o refulare incepe sa intre in constient devenind un subiect controlat constient si adaptat: “unde a fost inconstient, acolo va fi constient” (Freud, 1933, p. 80).

Terapeutii obisnuiesc sa se considere ca fiind acei care incearca sa inteleaga inconstientul pacientului. Ceea ce nu se ia in considerare, de obicei, este ca si pancientii citesc inconstientul terapeutului in mod constient sau inconstient. Terapeutii nu mai pot pretinde ca ar fi ecranul alb sau oglinda perfecta, asa cum sustinea la inceput Freud, deoarece, la randul lor, sunt tot oameni si nimeni nu poate fi perfect. Orice analist si orice terapeut comunica pacientului despre sine mult mai mult decat se crede in general. Este important sa se tina cont de acest fapt clinic.

Terapeutii incearca sa nu faca greseli sau sa nu fie surprinsi in comportament defensiv propriu. Totusi, in anumite cazuri, se poate intampla si asa. Deseori, pacientii folosesc in mod inconstient greselile acestea, aruncand o noua lumina asupra procesului terapeutic. Practica ulterioara cu pacientul are deseori de castigat in urma experientei terapeutului care e in stare sa invete de la pacient. In felul acesta, terapia este recuperata de pe acest fagas altfel serios subminat.

Extras din “Invatand de la pacient”,
Patrick Casement, Editura esf, 1996